Prefata


Farmec

Cora Botezatu a debutat în 1976 ca poetă în revista Luceafărul; pe atunci credea despre sine că va trăi numai pentru literatură Dar în scurtă vreme biografia ei a luat alt curs. Tânăra talentată și entuziastă s-a stabilit cu soțul ei (un pictor care avea să facă o carieră strălucită) în SUA și a abandonat poezia (deși n-a uitat niciodată de ea). Acum, iată, se relansează ca poetă, uimindu-i pe cititori cu un mod de a scrie plin de farmec, care lipsea parcă din peisajul literaturii române de azi. Este erupția de frumusețe a unui vulcan multă vreme inactiv.

1. Poemele, discursive și spectaculoase, atrag atenția prin curaj artistic, printr-o imaginație inepuizabilă, prin bucuria de a exista și a putea contempla lumea. Un bun exemplu în acest sens este poemul Colecționarul de sunete. Ni se înfățișează ca o dizertație fantezist-meticuloasă, pe tema sunetelor din care este compus concertul grandios al existenței. În stilul prietenos-comunicativ al lui Marin Sorescu, este inventat un personaj pitoresc, „un peregrin din alte veacuri”, care colecționează sunetele ca pe niște obiecte într-o tolbă și, din când în când, poposind în câte o localitate, le prezintă publicului în cadrul unor spectacole de circ metafizico-acustic. Pentru a le descrie, autoarea dezvoltă o artă a enumerării pe care la noi a mai ilustrat-o cu atâta vervă artistică doar Leonid Dimov:

„Se spunea c-ar fi adunat toate sunetele din lume,
clipocitul de ape, bâzâitul de’albine,
sunetul rar al păsării colibri,
boncănitul de cerbi, cântatul cocoșilor în zorii zilei,
â muzica improbabilă a sferelor,
tăcerea enigmatică din primele clipe ale universului,
trecerea imponderabilă a duhurilor prin aer
și șuieratul fulgerător al stelelor căzătoare.”

După cum se observă, nu este vorba numai de sunete propriu-zise, ci și de sunete ipotetice, esoterice sau mitice, a căror însumare emoționează profund, ca himerica muzică a sferelor:

„Toate sunetele erau închise în sipete minuscule,
captate doar la miezul nopții, pe lună plină
la ora la care începe vânzoloeala liliecilor, spânzurându-se în aer, întretăind strident întunericul cu membrele lor unite într-o membrană
Deținea toate mostrele sonore,
și-ar fi putut reproduce orice zgomot,
trecerea lăcustelor printr-un câmp de graminee,
ecoul mărilor, mișcări tectonice,
sunete discordante, dar și dezarmonii virtuale.
Cunoștea sunetul strident al puterii,
și fervoarea undelor sonore cerebrale;
era uneori romantic, peregrinul nostru,
putea capta de la distanță orice spectacol acustic dar și freamătul frunzelor, vuietul mării, și gândurile, care se încolonau
după lungimi de undă, premeditate.
Știa să evoce sonorul perfid al neștirii glasul pierit al fricii,
răcnetele încordate ale facerii,
scâncetul copilului și suspinul sfâșietor din clipa morții .”

Poemul este antologic. Recitat pe o scenă, ar cuceri publicul, l-ar face să viseze și la sfârșit să aplaude frenetic. Dacă ar fi scris doar acest poem, Cora Botezatu ar merita înaltul titlu de poetă. Dar multe dintre poemele sale deși nu seamănă între ele, sunt la fel de valoroase.
Unui actor i-ar fi greu să aleagă un singur text pentru repertoriul său din atâtea câte îi oferă autoarea.
În ceea ce mă privește, mi-aș face un întreg repertoriu CORA BOTEZATU, din care n-ar putea să lipsească Viața secretă a plantelor, poem de o senzualitate incandescentă ( inocent- perversă) inspirat de suava, diafana carnație a florilor. Să compui un poem interzis minorilor inspirat exclusiv din lumea vegetală, iată o performanță greu de atins.
Mi-ar fi imposibil de asemenea sa ignor poemul Eram provinciali de o nostalgie sfâșietoare, in care evocă nopțile copilăriei petrecute la Bacău ( pe strada George Bacovia)
După cum se vede în formula chimică a sentimentalismului propriu Corei Botezatu, există și o doză de umor, care nu spulberă ci intensifică misterul așa cum cercul de lumină al unui lampadar dintr-o gradină mărește întunericul din jurul lui.
Remarcabil este apoi straniul poem Marină, care i-ar fi plăcut fără îndoială prin fantasticul său livresc-terifiant poetului Edgar A. Poe. Nu știu să se fi scris ceva mai tulburător despre amintirea lacunară, incertă a înecaților din adâncul mării.

Până la urmă, despărțindu-mă cu greu de fiecare poem în parte, le-aș alege aproape pe toate, nu din amabilitate față de autoare ( nu agreez acest gen de amabilitate ) ci din generozitate față de iubitorii de poezie, care în Romania sunt încă numeroși și merită un asemenea dar.

Cora Botezatu ignoră moda poetică (deși a învățat câte ceva din toate formulele poetice la modă azi) . Ea este mereu ea însăși, are curajul artistic, de pildă, să-și conceapă poemele sub forma unor discursuri, când cei mai mulți poeți scriu eliptic, și să dezvolte idei poetice, când contemporanii ei preferă seriile de enunțuri fără legătură între ele, care pot fi amestecate asemenea unor cărți de joc.

Și apoi, indiferent de metoda adoptată, contează rezultatul. Nu știu ( deși știu ) cum combină Cora Botezatu cuvintele limbii române, dar face ce face și ne emoționează, ne răvășește sufletele, ne transportă undeva de unde nu am vrea să ne mai întoarcem.


Alex Stefanescu